Îmi plac maşinile şi mai ales îmi place să conduc o maşină. Nu sunt un şofer de soi, mai am mici scăpări, mă enervez în trafic şi aş înjura in continuu, dar îmi place să fiu la volan. Am permis de vreo 3 ani şi ceva, şi de atunci am zilnic tangenţe cu ambreiajul, frâna, acceleraţia şi schimbătorul de viteze. În momentul în care m-am apucat de şcoala de şoferi nu aveam clar în minte dacă vreau să conduc o maşină anume. Poate şi pentru că mi-s fată, şi noi nu prea avem treabă cu ceea ce înseamnă auto. Ştiam doar că vreau ceva micuţ, uşor şi confortabil la condus, care să nu aibă nevoie de prea multă gâdileală când se defectează câte ceva. Vă întrebaţi, probabil , dacă nu cumva scriu postul ăsta doar pentru că mă plictisesc şi nu am inspiraţie pentru a scrie altceva mai bun. Nu mă plictisesc deloc. Doar mi-am amintit de o idee lansată vineri la un curs: orice şofer îşi doreşte ca prima lui maşină să fie un VW Golf, căci ăsta ar fi automobilul perfect. Man, something’s wrong with me! Eu nu mi-am dorit un Golf. Un Beetle ar fi fost atunci mai mult decât aş fi visat vreodată. Şi nu-s deloc hippie, nici o visătoare incurabilă care ţine cu orice preţ să se diferenţieze de masă, nici nu mă interesează să arăt că pentru mine convenţiile sociale nu contează. Anyway… M-am ales cu o buburuză în loc de broscuţă căci ai mei au avut grijă să-mi ia un Renault.
Revenind la Beetle, cred că este modelul cel mai valoros al Volkswagen, cel puţin peste ocean, pentru că el e cel care a contribuit la crearea bunului renume al maşinilor germane (e doar impresia mea, aşa că dacă greşesc nu-mi săriţi în cap).
În 1968 VW Beetle s-a vândut în 432.000 de exemplare în SUA, mai mult decât orice alt model de automobil. Acest record, care este încă menţinut, avea să fie o notă de mare înălţime pentru remarcabila maşinuţă germană de import care s-a vândut chiar mai bine decât Ford Taurus (Model-T). Beetle a devenit probabil cel mai de succes simbol din istoria afacerilor din SUA. Forma aceea distinctă de maşină a persistat aproape 20 de ani în advertising, cultură şi pe şosele. Şi aceasta pentru că spre deosebire de toate celelalte modele, care au apărut şi dispărut de pe piaţă, ea era uşor de recunoscut şi beneficia de un bogat set de asocieri.
În anii ’50 Beetle a devenit cunoscut ca o maşină rezistentă, de încredere şi economică, în mare parte pentru că era un automobil cu un design bine realizat, bine construit, susţinut de servicii excelente şi de sisteme de piese componente foarte bune. Vânzările de început au fost stimulate de soldaţi din armata americană, care experimentaseră versiuni ale Beetle-ului din Germania postbelică. Până la finalul anilor 50 vânzările anuale au trecut de 100.000 de bucăţi bazându-se în mare parte pe poveşti de tip „Volkslore”, răspândite pe cale orală, despre incredibila durabilitate şi-sau performanţă a maşinii. Capacitatea unică a maşinii de a pluti a condus la curse pe apă şi la apariţia a şi mai multor poveşti. În cele din urmă doi şoferi îndrăzneţi au încercat să traverseze Canalul Mânecii într-o broscuţă. Aceasta s-a dovedit a fi totuşi o provocare prea mare căci presupunea existenţa unui tunel între Marea Britanie şi Franţa.
Beetle era perceput ca un contrapunct la modelul Detroit, considerat forţa supremă a ceea ce ar trebui să fie o maşină- mare, puternică, scumpă, costisitoare din punct de vedere al întreţinerii, un automobil care înghite benzină peste măsură şi este fie luxos fie foarte masculină ( ca să nu spun macho). Prin contrast Beetle era micuţă, economică, de încredere şi nu foarte frumoasă ca şi design. În anii 60 Beetle a ajuns să reprezinte în special pentru proprietarii săi o personalitate şi un stil de viaţă. Proprietarul de Beetle nu punea preţ pe simbolurile materialismului şi statutului social ridicat. Mai degrabă era dispus să se afirme conducând o maşină considerată urâtă, excentrică, demonstrându-şi în acest fel independenţa, dorinţa de a merge împotriva normalităţii, lipsa de respect faţă de convenţional şi o minte logică, practică. La un moment dat, proprietarii de maşini VW se claxonau unii pe ceilalţi semnalizând astfel apartenenţa lor la acelaşi club.
Cultura Beetle a anilor ‘60 s-a datorat în mare măsură advertisingului creat de Doyle Dane Bernbach. Print-ad-urile, difuzate mai întâi în 1960, prezentau de obicei o imagine mare care înfăţişa maşina deasupra unui titlu provocator. Un ad arăta aburi ieşind dintr-un radiator inexistent (Beetle are motorul răcit cu aer, aşezat în spatele maşinii) şi avea sloganul „Imposibil”. Cele două reclame clasice erau însă „Think small” şi „Lemon”.
Multe dintre reclame urmau noua abordare, aceea de discreditare directă a produsului. „Lemon” era o culme a discreditării, chiar şi pentru VW. Textul reclamei spunea că maşina avea o pată pe banda de crom de la torpedou, lucru observat de unul dintre cei 3389 de inspectori ai uzinelor Volkswagen. Reclama se încheia explicând că inspectorii reprezintă unul din motivele pentru care un VW rezistă mai mult şi solicită mai puţină întreţinere decât alte maşini.
Campania a ajuns la televiziune cu acelaşi stil ireverenţios, auto-depreciativ, amuzant. Într-una din primele reclame TV, aparatul de filmat priveşte prin parbrizul unei maşini care călătoreşte noaptea, pe un drum de ţară întunecat, acoperit cu zăpadă, în timpul unui viscol puternic. Cel care priveşte întreabă:” Cine conduce maşina şi încotro?”. În cele din urmă maşina se opreşte, şoferul coboară, deschide uşa unei clădiri importante şi porneşte un plug de zăpadă. Vocea din off întreabă:” V-aţi întrebat vreodată cum ajunge bărbatul care conduce un plug de zăpadă până la plugul respectiv? Ei bine, ajunge cu un Volkswagen.”
Cultura Beetle a avut o viaţă activă şi dincolo de advertising. Au existat abţibilduri („Student Porche Driver”), cupoane pentru bebeluşii care se năşteau într-un Beetle (cam 20 pe an) şi concursuri studenţeşti cu tema „Câte trupuri pot fi transportate de un Beetle?” (recordul fiind de 103). A fost scris un „Concert pentru Volkswagen-uri galbene şi orchestră” completat de închideri de uşi şi porniri de motoare. Au existat şi numeroase glume cu Beetle. „ Un proprietar de Beetle se uită sub capotă şi realizează ului că-i lipseşte motorul. Prietenul lui îi spune: Ce noroc ai! Mie mi-au pus un motor în plus în portbagaj.” Şi să nu uităm nici de filmul „ The loving bug” , în care apărea un Beetle, şi a fost un mare succes în 1969. Care dintre celelalte modele VW se poate lăuda cu aceleaşi realizări? Nici unul.
Chiar şi după trei ani în care mi-am sudat o relaţie de invidiat cu „fetiţa„ mea, alături de care am trecut prin tot felul de peripeţii, tot mai visez să am un bondar din ăsta. Au apărut însă mici diferenţe. Îşi imparte locul 1 pe lista de dorinţe cu încă cineva. Cu cine? Trageţi cu ochiul la imaginea de mai jos.
Cum nu întotdeauna poţi să obţii ceea ce vrei atunci când vrei, pentru moment rămân tot cu ceea ce am. Daaar, pe termen scurt (următorii 2 ani) plănuiesc să-mi fac rost de două roţi, iar în viitorul un pic mai îndepărtat (peste vreo 6-7 ani) am în vedere şi achiziţionarea unei maşini de familie (Dodge sau Subaru 
) în care să pot îngrămădi una bucată soţ, două porţii fiice şi una bucăţică fiu.
P.S. Nu am regat de dat în schimbul unui Beetle. Pe datorie nu dă nimeni? 
)
![]()
